|
|
Egiptul este o tara araba din nordul Africii si din Orientul Mijlociu, limitata la nord de Marea Mediterana, la est de Fâsia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul caruia are contact cu Iordania si cu Arabia Saudita) si de Marea Rosie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo.
Arta egipteana
S-a spus foarte des despre arta egipteana ca este o arta hieratica, care prezinta reprezentarea personajelor în atitudini conventionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degraba o arta funerara, a arta ale carei monumente erau destinate cultului mortilor sub diferite forme. Ar fi inexact sa consideram operele de arta egiptene ca o expresie a vietii religioase intense.
Arta egipteana nu este o adeziunea la divinitate si nici o credinta fierbinte în transfigurarea vietii dupa poruncile lui Maat ce reprezentau adevarul si dreptatea. Aceasta arta exprima nazuinta ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogati si puternici, sa continue si pe lumea cealalta.
Putem admira valoarea estetica a multor opere de arta egiptene, dar nu putem ignora faptul ca ele au fost create cu pretul unor mari suferinte omenesti. Herodot relateaza, admirând piramidele, suferintele si munca istovitoare ale egiptenilor ca sa le înalte: “Au fost necesari doua zeci de ani ca sa se zideasca piramida însasi…” Despre faraonul care a construit-o scrie: “Dupa ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferinte … el sili pe egipteni sa lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina sa traga pâna la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucreaza fara odihna în numar de o suta de mii, schimbati la fiecare trei luni. Poporul coplesit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, si el era o lucrare, cu putin mai mica decât piramida însasi, dupa cât mi se pare.”
Sigur este însa ca arta egipteana exista de peste trei zeci si trei de secole, adica, dupa cum afirma E. Drioton si P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este ca de la ea ne-a ramas cel mai mare numar de marturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la arta greceasca, romana sau asiro-babiloniana.
Dar egiptenii nu aveau notiunea de arta în sensul pe care îl cunoastem noi astazi. Artistii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din sec. VI-V î.H. sculptorul si pictorul capata un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de arta egiptene sunt anonime tocmai fiindca artistul nu era socotit demn de o cinste deosebita. Pe de alta parte, arta egipteana era o arta angajata, având scopuri precise. Ea nu urmarea realizarea frumosului, as cum o icoana ortodoxa nu nazuieste la exprimarea frumosului, ci sa reprezinte o alegorie a binelui, a virtutii. În ceea ce priveste conceptul de frumos în egipteana se stie ca acest termen are si sensul de “bun” (moral si utilitar) si sensul de “frumos” (estetic). Aceste tendinte sunt vizibile înca din imperiul vechi, unde cele doua sensuri coexista. În greaca termenul “frumos” – kalos capata sensul de “bun” doar în epoca crestina.
Opera de arta egipteana nu trebuie admirata pentru frumusetea ei, ci înteleasa, interpretata prin degajarea sensului magic si mitic pentru care a fost creata. Mesajul ei trebuie citit si pus în relatie cu împrejurarile, locurile, personajele, zeitatile, episoadele mitice sau actiunile magice la care se refera. O opera de arta egipteana trebuie asadar nu admirata pentru frumusetea ei, ci citita, înteleasa în sensul în care scrie Spinoza: “Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” (“Sa nu râzi, sa nu plângi, nici sa admiri, ci sa întelegi”).
Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul ca nici variatii de gust, nici influente exterioare nu au putut sa modifice vreodata aceasta arta. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credintelor si religiilor egiptene, ci pe stabilitatea si constanta modului de productie tributal, care s-a mentinut pâna în vremea dominatiei bizantine si arabe. Neschimbate au ramas si interdictiile ritualice, vraji, descântece, mituri, ceremonii sacre si practici magice pe care le putem numi “religiile egiptene”. Odata cu declinul statului egiptean si cu biruinta crestinismului se dezvolta o alta arta, diferita de cea “arhaica” egipteana.
|
|
|
|
|
|
|